o privire blândă de după miller

îmi sting ţigara în scrumiera ce face cu ochiul cancerului plămânului şi a timpului, datorită formei ei de masinuţă simpatică, galbenă, şi mă apuc de scrijelit în tehnologia ce ne salvează, ne îngroapă ... netu'
într-o goană nebună de plafonare, miros flori, cărţi şi prizez litere. după un timp constat că de fapt, literele îmi dispar cumva în piele, iar eu devin goală. e groaznic acest sentiment al pustietatii...
viaţa de adult dezamageşte, căci tot universul odată visat s-a spulberat în 8 ore de lucru, în care te infectezi cu gânduri ce le duci până şi-n somn. toată libertatea mult dorită, e cumva înfundată în responsabilităţi, de care cândva ai fost mândru, iar acum le cari asemenea unui sclav. Vama e departe... şi te conformezi. mă gândesc la visurile mele din trecut, le gâdil pe cele din prezent şi realizez că i really have to get rid of my job. În celelalte ore rămase mă afund în cărţi şi imagini şi frânturi din oameni.

de o săptămână m-am mutat într-o nouă reşedinţă, lăsând în urmă amintiri, chefuri, vecini manelişti şi mult prea hardcore; şi am dat peste o comunitate liniştită, la bloc, guvernată de bătrâni, care se refugiază în micile apartamente în aşteptarea zilei de mâine.
astăzi vecina de vis-a-vis m-a chemat s-o ajut să o ridice pe mama sa, paralizată, care probabil într-un moment de revelaţie a crezut că poate merge din nou şi s-a ridicat din pat, dar inevitabil a căzut la 30 de cm de pat. O femeie foarte blândă, senină şi senilă totodată, care s-a uitat la mine cu nişte ochi limpezi fiind convinsă că mă cunoaşte de ceva vreme. am lăsat-o să călătorească cu ideile ei în barca preaminunată care o aştepta - patul. îmi inchipui patul un confident al său, o barcă cu toate pânzele sus, care o poartă în lumi minunate. Port această privire a ei în mine, cerul ei atât de senin... Suferinzii cum îmi place mie să-i numesc (bolnavii psihici) sunt cei mai minunaţi oameni, cu o sinceritate a propriei lumi, fantastică. Visul meu este să lucrez cu aceste suflete, să pictez cu ei lumi minunate pe care să le pot plia pe lumea noastră, iar ei să poată zâmbi autentic.
chiar, când ai zâmbit ultima oară autentic?
merg pe stradă, printre clădirile minunate ale sibiului şi mă uit la oameni, printre oameni şi să te uiţi bine, aceştia nu zâmbesc autentic, unde ne este fericirea? de ce nu o purtăm legaţi la picior, la ochi, la gât şi-n urechi?